Din cele mai vechi timpuri, verigheta a fost percepută ca un un semn al loialității, transpus în diferite obiecte. În antichitate, se ofereau chei de la cufere, inele cu cheiță sau simple, din trestie și mai apoi din bronz.

Acest tip de cadouri aveau ca scop obținerea unui consens al devotamentului celor doi până la căsătorie, atunci când urmau să primească verigheta.

Verigheta se pune pe al patrulea deget al mâinii stângi deoarece, încă din perioada Egiptului Antic, oamenii considerau că o venă de la degetul inelar duce direct la inimă. Ideea a ajuns ulterior și în Grecia Antică și Imperiul Roman și s-a păstrat până în zilele noastre.

Inelele de logodnă au fost oferite din cele mai vechi timpuri, însă pe atunci erau considerate doar niște daruri fără vreo încercare de fidelizare. Ele erau cercuri metalice inscripționate cu fragmente de text sau poezii.

Semnificația formei inelului și asemănarea cu luna și soarele reprezintă perfecțiunea și iubirea nesfârșită. În unele părți ale globului, femeile primeau un degetar în loc de inel de logodnă, pentru ca să-și poată coase zestrea.

Inelele au început să fie fabricate din aur abia după cel de-al doilea Război Mondial. În paralel, inelul de logodnă cu diamante a fost pentru prima oară oferit de către ducele Maximilian al Austriei către soția sa Maria de Burgundia, în 1477. Acest gest a generat un enorm interes pentru inele de logodnă cu diamant, iar ele au început să fie mai des fabricate.
În timp, semnificațiile locului unde se pun inelul și verigheta s-au înmulțit, cea mai interesantă explicație socio-culturală provenind de la chinezi. Aceștia atribuiau câte un deget pentru fiecare membru al familiei. Astfel, degetul mare era atribuit părinților, cel arătător fraților/surorilor, iar degetul mijlocul propriei persoane. De aceea, inelarul era asociat cu partenerul de viață, iar, în mod logic, cel mic copiilor.

Tradiții asociate cu oferirea inelului de logodnă

Primele invitații de nuntă au fost scrise de către călugări, care se adresau exclusiv nobilimii (1600). În cazul în care invitațiile erau numeroase, ele se dădeau la gravat.

Prima rochie de mireasă a fost purtată pentru prima dată de Regina Victoria a Marii Britanii, în 1840. Obiceiul s-a împământenit și este respectat și în zilele noastre.

Voalul alb avea inițial menirea de a o apăra pe mireasă de descântece, ca apoi să reprezinte puritatea ei. Clopotele de nuntă se trăgeau pentru a alunga spiritele rele.

Semnificația lunii de miere a pornit din Scandinavia și presupunea ca o lună după căsătorie, mirii să plece departe de casă și să consume multă miere, efectul produs fiind unul afrodisiac.